In psihologie, exista ceva ca „neputinta invatata”. Mai simplu spus, aceasta inseamna sa inveti capacitatea de a nu face nimic, de a nu putea face nimic, de a renunta la orice lupta si de a cauta resurse externe pentru a-ti rezolva problemele. Acest lucru suna rezonabil: si daca trebuie sa inveti cum sa fii activ, atunci probabil ca trebuie sa inveti cum sa fii inactiv si pasiv.
In psihologie, exista ceva ca autoagresiunea, adica o stare in care un impuls agresiv este indreptat nu catre un obiect exterior, ci catre sine. Incapabil sa-si exprime agresivitatea, incapabil sa lupte si sa reziste, subiectul, fara sa vrea, isi directioneaza toate impulsurile agresive spre sine.
In context psihologic, comportamentul autoagresiv (gandirea) ne conduce la aparitia diferitelor tipuri de nevroze si sindroame psihologice. Medicina psihosomatica, care examineaza efectele factorilor psihologici asupra sanatatii corporale, va sublinia ca autoagresiunea este o cauza comuna a bolilor fizice.
Si, in sfarsit, in medicina exista boli autoimune, adica astfel de boli care apar atunci cand raspunsul imun al organismului este indreptat nu asupra agentilor externi de atac, ci asupra lui insusi. Si in loc sa lupte cu bolile sale, corpul incepe sa se autodistruga, cu un scop de neinteles si cu o prostie uluitoare a ceea ce se intampla.
Comportamentul si gandirea omului se dovedesc a fi indreptate impotriva lui insusi. Actiunile, motivele si impulsurile lui sunt intoarse impotriva lui. Propriul sau corp se ataca si se autodistruge. Cine, cand si in ce cosmar ar putea visa ca cel mai periculos si mai implacabil dusman al unei persoane ar fi el insusi?! Si inainte de a pleca in cautarea unei explicatii pentru acest fenomen ciudat, as dori sa subliniez trei lucruri cu care nu trebuie confundate toate cele de mai sus.
In primul rand, nu mi-ar placea ca masochismul sa fie amestecat aici – ca o dorinta constienta sau inconstienta de durere si suferinta. Masochismul poate fi un caz special de comportament auto-agresiv, dar in sine nu explica nimic. Puteti specula si experimenta singur acest subiect: de exemplu, luati si atingeti o soba electrica fierbinte cu degetul si ganditi-va ce placere poate fi in toate acestea si daca exista vreuna.
In al doilea rand, refuz categoric sa numesc comportamentul care provoaca dependenta, adica droguri, alcool, fumat sau supraalimentare, autoagresiune. Caci la nivel corporal, placerea de la obiceiurile care provoaca dependenta trece peste orice interpretare sociala a pericolului unui astfel de comportament. Comportamentul de dependenta poate fi numit doar autoagresiune in context social, ca daunator pentru societate, iar utilizarea sau interpretarea unui astfel de comportament este posibila doar la nivel de generalizare.
In al treilea rand, sunt de acord ca sinuciderea este un caz de comportament auto-agresiv – dar mult mai absurd decat autodistrugerea imuna a anticorpilor furiosi. In acest caz, subiectul se autodistruge doar pentru a nu se lupta cu o situatie sau circumstante psihologice emergente. Refuzul total de a lupta ne duce la autodistrugere totala. Punct.
Cum si de ce un remediu devine o boala?
Odata cu dezvoltarea si imbunatatirea medicinei moderne, cresterea diferitelor tipuri de boli fizice este inevitabila. Si asta nu inseamna, desigur, ca simpla imbunatatire a medicinei este suficienta pentru ca tu sa te imbolnavesti sau sa te imbolnaveasca. Nu. Evident, asta nu are nimic de-a face cu tine. Si sub ce forma se refera, vom spune putin mai tarziu.
De asemenea, nu inseamna ca medicina insasi „inventeaza” boli care devin realitate pentru societate. Daca da, atunci aceasta este doar o buruiana in domeniul subiectului nostru. Veniti cu o noua boala, descrieti simptomele ei si spuneti lumii intregi despre ea – si veti gasi cu siguranta o gramada de pacienti care sufera de aceasta boala anume. Dar nu acesta este motivul pentru care leacul devine boala.
De asemenea, nu as dori sa fac paralele intre cat de eficienta este medicina si cat de multi oameni se vor imbolnavi in viitorul apropiat din cauza eficientei sale groaznice. Si daca o noua metoda de tratare a unei boli este inventata intr-unul sau altul institut stiintific, atunci ea in sine nu va provoca un nou focar de crestere a incidentei.
Vreau sa spun doar ca imbunatatirea si dezvoltarea terapiilor cu medicamente si alte terapii creeaza, atat in societate in ansamblul sau, cat si in psihicul unui subiect individual in special, o astfel de situatie sociala si relatii sociale in care nu mai este nevoie de rezistenta la boli si de a face fata consecintelor acestora. Sub rezistenta, probabil, vrei fie sa cumperi pastile noi de la farmacie, fie sa mergi la medic. Prin rezistenta, intelegi examinare sau tratament hardware. Prin rezistenta, intelegi sa iei vitamine sau suplimente alimentare. Prin rezistenta, intelegi chimioterapie si chirurgie. Si spun toate acestea nu pentru ca ar fi o intelegere gresita, ci doar pentru ca nu ai alta.
Acum urmeaza-mi gandul, coordonandu-l cu tezele celor spuse chiar la inceput. Daca da, atunci industria sanatatii terapeutice ne invata sa fim neputinciosi in fata bolii. Ea nu o face intentionat, dar asa iese, cu bune intentii, cum se spune. Daca ii interziceti unui copil sa faca totul in lume, argumentand ca o veti face mult mai bine decat el, atunci este foarte indoielnic ca va creste fiind capabil de orice. Daca intelegem cura ca un factor exclusiv extern care nu depinde de noi, atunci ce sa facem cu (si unde se duc toate?) mecanismele noastre de rezistenta naturala la anumite afectiuni? Daca agresivitatea reprimata duce la autoagresiune, atunci capacitatea reprimata de a rezista bolii nu duce la autoboli? Adica corpul nostru incepe sa lupte nu cu agenti externi, ci cu el insusi.
Lui, adica trupului nostru, mi se pare, nu-i pasa deloc cu cine lupta si ce sa previna. Este important sa reziste, pentru asta este scris ceva in gene, i se dau astfel de instructiuni. Potrivit stiintei, aceasta se numeste revolutie permanenta, adica atunci cand revolutia este inteleasa nu ca un mijloc, ci ca un scop si, de indata ce se termina, unii oameni au nevoie urgent de o noua revolutie. Organismul este revolutionarul permanent. Pentru noi, rezistenta la boli nu este altceva decat un instrument in constructia eficientei generale. Dar pentru toate acele mecanisme care indeplinesc aceasta sarcina, acesta nu mai este un mijloc, acesta este deja un scop. Si din moment ce un tabu farmacologic a fost impus asupra rezervelor si capacitatilor sale, acesta face o noua revolutie, dar deja impotriva noastra. Si, cel mai probabil, cu deplina convingere ca asa ar trebui sa fie, acesta va fi cel mai bun. Si, ajungem la concluzia deplorabila: tratamentul este hrana pentru bolile noastre
Crezi ca vei regreta psihologia? Oh, nu, trebuie sa fii fie foarte inconsecvent, fie sa ai o dubla gandire orwelliana.
Psihoterapia este hrana pentru viitoarele nevroze si probleme psihologice
Rationamentul meu se bazeaza aproximativ pe urmatoarele: daca un anumit simptom este respins de subiect, dar in acelasi timp el nu este capabil sa-i faca fata fara forte externe, atunci mecanismul insusi al vindecarii lui devine patologic. Clar? Neclar?
Va voi da un exemplu. Sa presupunem ca te doare capul si bei analgin sau citramon. Dupa un timp, capul incepe sa te doara din nou. Bei analgin sau citramon. Si daca te doare capul din nou, atunci nu stii ce sa faci si cum sa scapi de ea, decat sa iei din nou pilula. Nu am idee ce sa faci daca pilula lipseste (ce se intampla daca ai ajunge pe o insula pustie?). Eliberarea este doar externa. In acest caz, sustin ca insasi utilizarea analgezicelor, indirect sau explicit, duce la dureri de cap persistente.
Din punct de vedere psihoterapeutic, putine s-au schimbat aici. Ai o stare emotionala care este impovaratoare pentru tine si de care ai vrea sa scapi. Dar nu stii cum sa scapi si ce sa faci cu ea, asa ca solutia este doar externa: este un psihoterapeut sau psihofarmacologie, sau mai bine, ambele deodata. Astfel, inveti treptat, in primul rand, sa fii neajutorat in fata oricaror boli nervoase sau fizice (pentru ca numai medicina te poate ajuta, ei bine, sau psihologii, sau vrajitorii si samanii – dar este absolut sigur ca nu esti tu insuti). In al doilea rand, abandonati treptat orice lupta si suprimati propriile resurse in favoarea unora mai (presupus) perfecte forte externe. In al treilea rand, avem simptome autoagresive, adica ne imbolnavim pentru ca ne suprimam propria rezistenta de dragul resurselor externe. Si rezistenta se intoarce impotriva noastra. Adica, tratamentul duce la morbiditate nu direct, ci indirect.
Am fost certat foarte mult de recomandarea in care ma refer la faptul ca descarcarea unui act agresiv duce la usurare, iar adversarii au dat de inteles ca este rau si gresit sa-ti descarci agresiunea in acest fel, dar este mai bine sa desenezi, sa meditezi si, in orice mod posibil, sa-ti transformi agresivitatea in niste sentimente mai pozitive.
Poate au dreptate. Dar ce sa faci cu agresivitatea biologica, a carei sarcina este sa atace si sa distruga agentii biologici daunatori dar, face tocmai invers atacand propriul corp? Ea unde ar trebui sa mediteze? Si acele sentimente neplacute de care ai nevoie si de care ar trebui sa scapi imediat cat mai repede posibil? Nu, nu agresivitate, ci dezamagire, resentimente, frica, un sentiment de pierdere, anxietate si asa mai departe. Iubirea prin efort, prin orice mijloace, pentru orice – sa scapi, sa pleci, sa nu experimentezi asa ceva. Pastile pentru dragoste, pastile pentru frica si resentimente.
Dar avem un potential urias de a nu le face fata efectiv, de a le contracara, de a cauta si gasi o cale de iesire din situatia actuala. Nu prin durere, prin greu, prin lupta si prin „pot”. In schimb – avem un antrenament eficient despre cat de tare nu putem face nimic si cat de rapid si profesional ne poate ajuta cineva.
Medicina, psihologie, psihiatrie, farmacologie, religie. Orice in afara de noi insine. Nu pe cont propriu. Nu cu resursele tale – „calcam pe gatul propriului corp”, dupa cum se spune. Dar atunci el va canta deja impotriva ta.
Vindecarea de la tratament
Dupa cum stiti, Pavlov a antrenat (fara mare greutate) un caine sa reactioneze la lumina becului, incepand sa secrete suc gastric nu pentru ca ar fi fost carnati in bol, ci pentru ca becul era aprins. Deoarece cainele este atat de dresat, atunci secreta suc gastric, indiferent de ceea ce credea despre carnati. Si daca becul este aprins, exista carnati. Asta crede stomacul. Cainele poate gandi orice vrea. Daca cainele a inteles ceva important si are cunostinte despre faptul ca este o prostie sa-si asume carnati cand lumina este aprinsa, atunci sucul gastric va fi in continuare secretat ceva timp, pana cand stomacul este reantrenat sa gandeasca altfel.
Asta vreau sa spun, ca o intelegere clara, ca esti capabil de orice si poti face fata oricarei afectiuni te va duce la efectul opus. De boala numita „tratament” trebuie sa scapi treptat si hotarat in acelasi timp, fara sa te grabesti. Mai mult, pe cont propriu si numai pe cont propriu. Corpul si psihicul trebuie sa se obisnuiasca cu ideea ca vor trebui sa lucreze cu problemele tale si sa le rezolve.
La inceput vor innebuni, nu te vor crede si, din vechiul obicei, vor incepe sa te chinuie – in loc sa-ti rezolve problema presanta. Si abia dupa un timp, cand nu vor scapa de tine, in sfarsit iti vor face lucrul preferat.
Formula este urmatoarea: in jumatate din cazuri, dintr-o suta, ar trebui sa te descurci singur cu problemele tale, fara niciun ajutor din exterior, bazandu-te doar pe tine si pe punctele tale forte, bazandu-te doar pe tine si lucrand cu corpul si psihicul pentru a aranja o noua atitudine fata de problemele tale. Doar tu si nimeni altcineva!
Nu este necesar sa le delegi independenta deplina. In etapa initiala, puteti face altfel: de exemplu, reduceti la jumatate utilizarea unei resurse externe. Luati exemplul unei dureri de cap: o data cu pastile, iar alta data fara ele. Apoi din nou o pastila, apoi din nou – pe cont propriu. Vei avea destula forta, nu ezita si treptat se vor organiza in tine doua modele egale de a scapa de o durere de cap. Primul va fi pe tablete, al doilea – complet fara ele. Si vezi care este mai bun.
Acelasi lucru se poate face si cu celelalte stari fiziologice sau psihologice ale tale. Si te avertizez: de indata ce renunti la solutiile externe si la „rezolvatorii” universali ai problemelor tale in favoarea propriei tale puteri, s-ar putea sa ai ganduri si sentimente – si ce anume trebuie facut pentru ca problema ta sa fie rezolvata. Corpul va incepe sa puna presiune pentru unele dintre deciziile pe care le aveai inainte, dar pe care nu le-ai auzit, pentru ca nu le-ai ascultat.
Vrei ceva. Brusc. Respira putin aer curat. Mananca ceva special. Fa un dus. Trage un pui de somn timp de o jumatate de ora la o ora neobisnuita pentru tine. Fa o plimbare. Joaca-te cu cainele sau mangaie pisica. Intindeti sau maseaza-ti muschii. Trezeste-te o ora mai tarziu. Du-te la culcare cu o ora mai devreme. Orice optiuni. Corpul tau va incepe sa-ti ofere oportunitati reale de a te armoniza si de a scapa de afectiuni si boli. Corpul tau va face in sfarsit ceea ce trebuie sa faca. Si o vei auzi. Si vei sti despre asta. Foarte rapid.
Alegerile pot fi oricare, nu te chem la nimic aici. Singurul lucru important este ca acestea, odata facute ai incepe sa reinveti sa faci fata singur problemelor tale. Si esti destul de capabil de asta. Corpul tau este conceput astfel. Psihicul tau este atat de aranjat! Ii poti simti destul de mult puterea si furia in tot ceea ce te deranjeaza, te enerveaza si te ingrijoreaza. Nu e pentru mult timp. Si mi-e teama sa-mi imaginez ce va face cu germenii si ranile voastre, de indata ce isi dezleaga mainile si va avea vointa si puterea sa actioneze.
Adauga un comentariu